Primavara, perioada targurilor studentesti. Zeci de oferte de locuri de munca…mii de potentiali angajati – nu un foarte bun echilibru intre cerere si oferta. Umbla vorba (printre non-politehnisti) ca daca inveti (si inveti bine) la Poli, ai toate sansele sa obtii un post cat de repede. Un sistem firesc, pana la urma: faci o facultate din care pleci cu un set de competente clare, recunoscute si usor de implementat in cadrul nevoilor de pe piata muncii. Asadar reusita apartine acelui student care, teoretic, stie sa faca ceea ce a fost invatat sa faca, pe bancile scolii sau intr-un birou. Dar daca, sa spunem, studiezi protectia mediului? Nu stii programare, nici matematica aplicata sau retele. Cum faci sa obtii un post – si mai ales unde?
In acest caz sunt trei probleme cele care imi vin in minte. In primul rand, competentele dobandite la facultate si relevanta lor pe piata muncii, apoi categoriile de joburi existente si gradul de acceptare pe care il arata fata de noii-veniti si, in fine, studentul – cu bune si rele. Pe primele doua le putem alatura cu usurinta, obtinand astfel fie raportarea (sau lipsa ei) facultatilor la nevoile pietei muncii, situatie in care termini studii superioare pe mediu pentru a lucra in invatamant sau marketing, fie teribila lipsa (de performanta, chef, interes s.a.m.d.) existenta in acele locuri unde chiar te-ai putea angaja, unde vezi ca lumea poate este la curent cu ce ai invatat tu (si te-ai dus acolo sa aplici), insa…atat, asa ca oricum vei ajunge sa completezi formulare intr-un birou, pe un salariu care te face sa vrei sa te arunci pe geam de doua ori pe luna (pentru ca vine in 2 transe), uitand pana la urma cu desavarsire ca ti-ai dorit candva, pe la 20 de ani, sa faci lumea mai buna.
Mai exact, variantele tale se impart (doar teoretic!) in 2 + 1: lucrezi la privat pe domeniul tau (si te-ai aranjat, numai ca nu prea se poate…) lucrezi la stat, tot pe domeniul tau ( si fie lupti o vreme impotriva sistemului si dupa cativa ani te blazezi, fie te blazezi din prima, in stilul “cel mai destept cedeaza”) sau renunti si iti gasesti un job facand…orice altceva. A treia problema, cea legata de “materialul clientului” (studentul) este si in studiile din domeniul mediului la fel de intalnita ca si in orice alt domeniu. La fel de intalnita, insa de multe ori mai grava din punct de vedere al consecintelor, pentru ca un viitor expert de mediu lipsit de interes sau pasiune poate face mai mult rau decat bine.
Si atunci, reies ca evidente trei concluzii:
Una: accesibilizarea sectorului privat, mai ales prin modificari semnificative (si uneori atat de necesare…) aduse programei de invatamant, prin deschiderea granitelor si sporirea comunicarii stiintifice intre universitati si, poate cel mai important, intre universitati si potentialii angajatori, pentru a evita remarci de genul “nu va invata aia nimic la facultate”.
Doua: permiterea “noului” in institutiile de stat, atat ca idei si “savoir-faire”, cat si ca personal angajat si de conducere. Institutiile trebuie sa fie cu adevarat responsabile pentru ceea ce fac, sa nu mai priveasca totul ca pe o formalitate si sa devina principalul motor de schimbare spre mai bine (in acest sens, va invit sa mergeti in sediul unei institutii de mediu, pe alese, si sa vedeti cine si unde fumeaza, respectiv cine si unde (nu) colecteaza selectiv.
Trei: in fine, este foarte necesara o “decantare” a studentilor – a viitorilor experti si profesionisti. Din pacate, nu toti cei veniti doar pentru diploma renunta dupa primele sesiuni, in ciuda incercarilor si probelor pe care unii profesori le pun in cale (si bine fac).
2 Comentarii
Ce poate fi mai dureros decat 6 paragrafe scurte si la obiect, care descriu exact problema cu care ne confruntam noi, “analistii” de mediu? Nu, dureros nu este numarul de paragrafe ( evil me), ci continutul acestora.Continut care, in ultima perioada, imi cam da de gandit! Oare … oare cu o floare sau, hai, cu un buchet, se va face primavara? Primavara in “domeniul” environmental?Primavara in Romania?
Da, la 7 ani incepeam o noua viata, una “educationala”, iar primul nostru gand a fost acela de a “Invata ca devenim oameni mari”, la 14 ani paseam timizi (mai mult sau mai putin) intr-un alt “decor” (de asemenea educational), liceul … deja vedeam lumea cu alti ochi, incepeam sa ne diferentiem intre noi … cu totii inca voiam sa devenim “oameni mari”, insa drumul ne era PUTIN mai clar … la 19 ani urcam inca o treapta (evident,pe scara educationala) … deja drumul ni e parea clar, fiecare ne-am ales traseul dorit, nu am ramas intimidati nici de lungimea acestuia, nici de alte “fise de traseu” ale unor persoane ceva mai mari (si poate mai intelepte) … nu, noi am pornit la drum cu OPTIMISM. Da, consider ca optimisul ne-a caracterizat, in cea mai mare parte din timp, in intervalul 7 – 20 ani. Am fost increzatori ca vom ajunge oameni mari, increzatori ca vom gasi calea potrivita, increzatori ca am gasit-o, increzatori ca vom putea sa facem CEVA pentru “calea” aleasa … Acum, la 24 de ani simt ca tot optimismul mi s-a transformat in PESIMISM. Si da, imi regaesc gandurile, in acest articol, Magdu … si nu am tresarit, de fericire. Din contra … Si inchei cu intrebare cu care am inceput mult prea lungul si, probabil, inutilul comentariu: Cu un buchet de flori se va face primavara si la noi? Sau va trebui sa o cautam in alta parte? :*
Nu mai stiu raspunsul la intrebarea asta…acum o vreme as fi raspuns DA, fara ezitare. Insa in aceeasi masura, acum o vreme nu eram deloc dezamagita, aveam incredere in oameni si – mai ales, poate – aveam modele de urmat. Nu vreau sa sune inutil de profund sau melodramatic (nu e cazul). Pur si simplu, in ultimii ani s-a schimbat ceva, s-au pierdut energia si dorinta care existau inainte. Si cel mai trist, de departe cel mai trist e faptul ca locul unde m-am dus ca sa-mi maresc pasiunea, ca sa fiu invatata s-o canalizez intr-un sens cat mai util – locul acela nu a stiut sa faca asta, nu a stiut sa foloseasca ceea ce am adus noi, cei care gandeam asa – si ne-a facut sa ne pierdem calea.
Poate ca isi vor da seama de ce-i de facut, ori poate vor fi altii, mai rezinstenti si mai incapatanati, care “sa faca primavara”. Sau poate reusim noi cumva sa revenim la ceea ce gandeam si simteam inainte. Insa pe cont propriu sau cu alti aliati – cel putin pentru moment.